Ce face corectorul de diacritice de pe această pagină
Corectorul de mai sus primește un text românesc scris fără diacritice și pune la loc literele ă, â, î, ș și ț acolo unde forma cu semn este cea obișnuită în limbă. Fiecare cuvânt modificat apare evidențiat, astfel încât vezi exact ce s-a schimbat înainte să copiezi rezultatul în documentul tău.
Pe lângă literele lipsă, instrumentul repară și o greșeală mult mai greu de observat: literele s și t cu sedilă, moștenite din seturi de caractere vechi, sunt înlocuite cu formele corecte, cu virgulă dedesubt. Mai transformă ghilimelele drepte în ghilimele românești, iar cratima izolată între două spații devine linie de pauză.
Toată prelucrarea rulează direct în browser. Textul nu este trimis către un server, nu este păstrat și nu este căutat pe internet, așa că un capitol încă nepredat rămâne în întregime pe dispozitivul tău. Instrumentul nu verifică gramatica, nu detectează textele generate automat și nu compară lucrarea cu alte surse.
Cum adaugă instrumentul diacriticele, cuvânt cu cuvânt
Pentru fiecare cuvânt fără semne, corectorul caută într-un dicționar de frecvență al formelor românești toate variantele posibile cu diacritice. Dacă una dintre ele este clar dominantă, cum este „pădure” față de inexistentul „padure”, înlocuirea se face direct. Forma flexionată contează: „cărțile”, „cărților” și „cărții” sunt intrări separate, fiecare cu frecvența ei.
Când adaugă diacritice online, instrumentul lucrează strict la nivelul cuvântului și nu interpretează fraza. Un nume propriu rar sau un termen tehnic absent din dicționar rămâne neschimbat. Acesta este motivul pentru care o denumire de firmă, un acronim sau un cuvânt străin trec prin corectură exact cum au fost scrise.
Cuvintele cu două forme corecte: si, sa, in, fata
Unele cuvinte sunt corecte și cu semne, și fără. „Si” este nota muzicală, „și” este conjuncția; „sa” este adjectivul posesiv, „să” introduce conjunctivul; „in” denumește planta textilă, „în” este prepoziția. Pentru „fata” există trei variante legitime: „fata”, „fată” și „față”, fiecare cu alt sens și cu altă funcție în propoziție.
Corectorul nu alege în locul tău la aceste cuvinte. Le marchează ca sugestii, iar tu confirmi fiecare variantă după sensul frazei. Într-un text de licență obișnuit, „și” și „în” apar de zeci de ori pe pagină, de aceea confirmarea în bloc este utilă după ce ai citit câteva exemple din context.
Literele ș și ț: virgulă dedesubt, nu sedilă
Limba română scrie ș și ț cu o virgulă mică sub literă. Varianta cu sedilă, un cârlig atașat de baza literei, aparține altor limbi, de pildă turcei. Pe ecran, la dimensiunea obișnuită a fontului, cele două forme seamănă, dar sunt caractere distincte: ș are codul Unicode U+0219, iar s cu sedilă are codul U+015F.
Confuzia vine din istoria tehnică. Setul de caractere ISO 8859-2, folosit pentru limbile central-europene din 1987, conținea doar s și t cu sedilă, iar România a fost asociată cu el. Sistemele de operare și fonturile au preluat acele caractere, așa că generații întregi de documente românești au fost scrise cu sedilă fără ca autorii să știe.
Academia Română consideră greșită scrierea cu sedilă. În 2003, la cererea comitetului care revizuia standardele naționale pentru tastatură și setul de caractere, institutul de lingvistică al Academiei a precizat oficial că virgula se pune sub S și sub T. Corectorul aplică această regulă automat, fără excepții, pentru majuscule și minuscule.
Standardele românești și Unicode, între 1997 și 2004
În 1997, Asociația de Standardizare din România a protestat la secretariatul ISO pentru că limbii române i se atribuiseră literele cu sedilă. Doi ani mai târziu, ASRO a adoptat standardul SR 13411:1999, un set de caractere cu literele corecte, care a stat apoi la baza standardului internațional ISO/IEC 8859-16, aprobat în 2001.
Tot în 1999, versiunea 3.0 a standardului Unicode a introdus literele Ș, ș, Ț și ț cu virgulă, la codurile U+0218–U+021B. Windows le suportă nativ începând cu Vista, iar pentru Windows XP și 2000 a existat o actualizare de fonturi. Edițiile 95, 98 și ME, construite pe pagina de cod 1250, nu le conțin.
Standardul SR 13392:2004, adoptat de ASRO în decembrie 2004, stabilește ce coduri Unicode trebuie să producă o tastatură românească, iar varianta cu sedilă nu mai este acceptată. Un text scris astăzi pe un sistem configurat după acest standard are virgula corectă; problemele apar la documentele vechi, copiate din PDF-uri sau din programe neactualizate.
De ce contează sedila într-o lucrare verificată antiplagiat
Ordinul ministrului educației nr. 3692/2024 cere programelor recunoscute la nivel național să recunoască caracterele românești. Un capitol care amestecă ș cu virgulă și ș cu sedilă rămâne lizibil pentru cititor, dar pentru un program sunt litere diferite. Uniformizarea înainte de predare elimină o sursă banală de neconcordanțe între fragmente altfel identice.
Situația tipică apare la citatele lungi copiate din documente scanate sau din lucrări publicate cu ani în urmă. Studentul scrie corect în propriul text, dar pasajul preluat aduce cu el literele cu sedilă. Corectorul de pe această pagină le înlocuiește pe toate, inclusiv în citate, iar schimbările apar marcate pentru verificare.
Ghilimelele, linia de pauză și spațiile duble
Ghilimelele românești au forma „…”, deschise jos și închise sus, cu codurile Unicode U+201E și U+201D. Ghilimelele drepte, tipice tastaturii englezești și multor texte copiate, sunt înlocuite automat. Cratima izolată între două spații, folosită ca linie de pauză, devine linie de pauză propriu-zisă, iar spațiile duble dintre cuvinte sunt reduse la unul singur.
Corectorul se oprește aici în privința tipografiei. Trei puncte consecutive rămân trei puncte, nu sunt transformate în caracterul unic de suspensie, iar cratimele din cuvinte compuse, precum „nord-est”, nu sunt atinse. Orice alt aspect al punctuației, de la virgula pusă greșit sau de la virgula dinaintea lui „dar” până la apostrof, rămâne în grija autorului.
Exemplu: un paragraf de 90 de cuvinte scris fără diacritice
Un paragraf de 90 de cuvinte dintr-o lucrare de licență este scris pe un laptop fără tastatură românească. Din cele 90 de cuvinte, 31 au nevoie de cel puțin o literă cu semn. Corectorul face direct 24 de înlocuiri, unde varianta este clară, și lasă 7 cuvinte ca sugestii de confirmat.
Cele 7 sugestii sunt aproape mereu aceleași: patru apariții ale lui „si”, două ale lui „in” și un „sa” înaintea unui verb. Citite în frază, se rezolvă în câteva secunde. Paragraful mai conținea un citat cu s cu sedilă, înlocuit fără întrebare, și o pereche de ghilimele drepte transformate în „…”.
Î sau â: regula Academiei Române din 1993
Hotărârea Adunării Generale a Academiei Române din 17 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 8 martie 1993, a readus litera â în interiorul cuvintelor și forma „sunt”. Normele concrete de aplicare au apărut în Monitorul Oficial nr. 59 din 22 martie 1993 și sunt valabile și astăzi.
Litera î se scrie la începutul și la sfârșitul cuvântului, ca în „înger” și „hotărî”, și se păstrează în compuse unde ajunge în interior, precum „neîmpăcat” sau „preaînălțat”. În toate celelalte poziții se scrie â: „român”, „gât”, „sfânt”. Dicționarul corectorului respectă această regulă, deci un „cand” devine „când”, nu „cînd”.
Ce cer ghidurile de licență despre diacritice
Mai multe facultăți scriu explicit în ghidul de redactare al lucrărilor de finalizare că diacriticele sunt obligatorii, alături de font și de margini. Ghidul Facultății de Drept a Universității din Craiova pentru 2023–2024 cere Times New Roman de 14 puncte, „utilizând în mod obligatoriu diacriticele specifice limbii române”, și o spațiere de 1,5 rânduri, aliniată la ambele margini.
La Facultatea de Litere a Universității Tehnice din Cluj-Napoca, ghidul pentru licență și disertație prevede folosirea obligatorie a diacriticelor limbii în care este redactată lucrarea. Formulări asemănătoare apar în ghidul Facultății de Științe Sociale din Craiova și în cel al Facultății de Științe Socio-Umane de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
Regula de formatare a facultății tale se găsește în ghidul de redactare sau în regulamentul de finalizare a studiilor, de obicei lângă font, margini și spațiere. Un text predat fără diacritice contravine unei cerințe formale scrise, chiar dacă nu are legătură cu originalitatea, iar comisia observă diferența încă de la prima pagină.
Diacritice pe tastatura Windows 10 și Windows 11
În Windows 11, calea este Settings, Time & language, Language & region; la limba afișată apeși cele trei puncte, alegi Language options, iar la Keyboards apeși Add a keyboard și selectezi Romanian (Standard). În Windows 10, drumul trece prin Settings, Time & language, Language, Preferred languages, Options și Add a keyboard.
Dispunerea Romanian (Standard) urmează standardul SR 13392:2004. Litera ă se află pe tasta din dreapta lui P, î pe următoarea, ș și ț pe cele două taste din dreapta lui L, iar â pe tasta cu bară inversă. Tasta din stânga cifrei 1 produce ghilimelele „ și, cu Shift, ”.
Cine preferă tastatura americană poate alege Romanian (Programmers), unde literele se obțin cu AltGr: AltGr cu a pentru ă, cu q pentru â, cu i pentru î, cu s pentru ș și cu t pentru ț. Comutarea între dispuneri instalate se face cu tasta Windows și bara de spațiu sau din pictograma limbii din bara de activități.
Diacritice în Word: simboluri, coduri și înlocuire
Fără tastatură românească, Word oferă comanda Insert, Symbol, More Symbols, cu tabelul tuturor caracterelor disponibile în fontul ales. O cale mai rapidă, odată reținut numărul, este codul Unicode: tastezi 0219 și apeși Alt și X, iar codul devine ș. Pentru ț codul este 021B, pentru Ș este 0218, pentru Ț este 021A.
Un document vechi, plin de litere cu sedilă, se repară cu Find and Replace, deschis cu Ctrl și H. Se caută pe rând cele patru caractere greșite, cu majusculele separat, și se înlocuiesc prin Replace All. Lipirea textului în corector produce același rezultat dintr-o singură trecere, cu fiecare înlocuire marcată.
Pe Mac, iPhone și Android
Pe Mac, din System Settings se deschide Keyboard, apoi Edit la Text Input; cu butonul de adăugare cauți limba română și alegi sursa de introducere. Comutarea se face din meniul Input al barei de meniuri, cu Control și bara de spațiu sau cu tasta Globe, dacă a fost setată astfel.
Telefoanele folosesc de regulă apăsarea prelungită. Pe iPhone, ții degetul pe literă și glisezi spre varianta dorită. Pe Android, în Gboard, adaugi limba română din Settings, Languages, alegi dispunerea și apoi ții apăsat pe a, i, s sau t. Variantele cu semn apar într-un meniu mic, chiar deasupra tastei apăsate.
Greșeli frecvente când lucrezi cu un instrument online
Cea mai frecventă greșeală după corectură este acceptarea în bloc a tuturor sugestiilor fără citire. Dacă o frază vorbește despre „fata vecinilor”, transformarea în „fața vecinilor” schimbă complet sensul. Sugestiile există tocmai pentru cuvintele ambigue, așa că merită parcurse una câte una, cel puțin la primul capitol corectat cu instrumentul.
O altă capcană este rularea corectorului pe un text care avea deja diacritice parțiale. Literele existente rămân neatinse, iar instrumentul completează doar ce lipsește, dar un „î” pus greșit în mijlocul cuvântului nu este transformat în „â”. Recitirea capitolului după corectură prinde asemenea forme vechi, rămase din texte scrise înainte de 1993.
Un serviciu online care cere încărcarea fișierului poate păstra textul pe serverul propriu, iar un capitol stocat astfel poate apărea ulterior ca sursă într-o verificare de similitudine. Pagina de față evită problema: corectorul rulează local, iar când adaugă diacritice online nu trimite nimic, nu salvează nimic și nu cere cont.
Ce nu face un corector de diacritice automat
Orice corector automat ignoră sensul frazei în ansamblu, așa că nu repară acordurile, timpurile verbale, topica sau punctuația. Nu detectează pasajele generate cu inteligență artificială și nu compară textul cu alte lucrări. Rezultatul lui este un text cu literele la locul lor, care tot trebuie recitit de autor înainte de predare.
Pentru restul verificărilor există instrumente separate pe site: comparația dintre textul propriu și sursele folosite, potrivirea citărilor cu bibliografia și numărarea cuvintelor cu semnalele de stil. Ordinea practică este simplă: întâi diacriticele și ghilimelele, apoi citările, la final lungimea textului și forma bibliografiei, urmate de o ultimă citire integrală, pe hârtie.